Surâs inefabil

Unde-ai plecat aşa pripit ? Cu ce tramvai ai revenit L-acest gest cam zăpăcit? Tu ai uitat că toamna Totu-i-n sens invers? Tramvaiele nu mai opresc! Aha!Te-am prins! Tu m-ai minţit! Şi totuşi unde te-ai pitit? În ce locaş din Univers, Te-ascunzi de-un sfârşit de vers? Tu chiar nu ai înţeles, Că în octombrie toate se opresc din mers? Şi chiar de eşti un mincinos, Te mai aştept... Şi-aceste litere fugare ţi le cos  De parapet, Să nu te pierzi, tu, mincinosule drumeţ !

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩۞۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ Noapte. Mă simt aşa ameţită şi fericită în acelaşi timp ,încât cred că doar visez sau iar îmi imaginez fiecare paragraf al cărţii de pe etajeră... Simt prea bine bătaia vântului atât de ritmică în toba nopţii. Mi se face frig...strâng mai bine pe mine şalul fluturat în de vântul nemilos, însă tot tremur. Privesc în jur. Nu era nevoie...puteam să stau cu ochii închişi şi tot ghiceam fiecare fir de nisip zdrobit sub tălpile mele. Rostogolirea valurilor îmi aminteşte că totul este efemer...cine ştie de cât timp este zbuciumată marea?...de cât timp se zbate în valuri trecătoare? ...de prea mult timp...şi totuşi o văd mereu aceeaşi: neobosită în mişcarea ei monotonă. nu! greşesc...mişcarea ce PARE atât de monotonă... Eu îi simt diferenţele...îi simt starea...simt fiecare milimetru spartde val. Parcă dintr-o dată EA trece prin mine şi eu trec prin EA...Şi uite aşa DEVIN MAREA...Şi marea rămâne doar cu o carcasă de oase şi carne înzestrată cu ...

Nu ştiu…nu ştiu cum să încep. Încerc , dar nu pot să uit. Rănile ezitării mele au secat Tot trecutul parcă a îngheţat Nu fi uimit Că nu am plecat Am rămas prinsă în aceeaşi stare Până acum. Mă întrebi “ce faci?” Chiar vrei să ştii? Sau aştepţi răspunsul banal? Mă simt închisă într-un loc gol Îmi aud ecoul gândurilor Acel ecou sterp, fără sens Mi-e frică de sunetul paşilor Zgomotul liniştii mă asurzeşte... Deschid usa: -Nu pleca! M-am răzgândit! P.S. :  << Le papier est plus patient que les hommes.>> (Anne Frank)

Plouă...şi stropii amintirilor îmi udă fiecare particică din mintea mea...o inundă. Îmi amintesc acea mireasmă...de nisip, sare, valuri, sentimente, fericire, scoici, melancolie. Iubesc acest peisaj..marea. O simt acolo lângă mine...îmi şopteşte, mă ceartă, mă tulbură, şi totuşi o iubesc... Nu pot rezista să nu-mi arunc tenişii şi să încep să alerg prin valuri..să simt sub picioare nisipul ud ce rămâne impregnat cu urmele paşilor mei, atât de inocent, atât de pur...urme pe nisip. Bucăţi de scoici mă zgârie...mă fac să cred că nu visez. Ies din mare şi mă las întinsă  pe nisipul cald...Simt fire de nisip cuprinzând trupul, aş sta aşa uitându-mă spre cerul înstelat...plin de misterele unor străluciri efemere păstrate mii de ani. Mă ridic. Alerg. Te sun ditr-o cabină telefonică : - Alo! - Alo! - Vreau să declar o crimă. - Poftim? Cred că aţi greşit... - EU am murit...tu eşti criminalul...am murit sufleteşte... Tăcere. - Crina, tu eşti? - ... Trântesc receptorul ...

E senin, cioburi de surâs... Surâs spart de tine. Cât de uşor era să stai închis în vitrina stropilor de ploaie... care s-au evaporat S-au evaporat datorită aburilor sufletului tău, deşi încă îngheţat... Cât de uşor ţi-a fost să spargi acest surâs, şi apoi să priveşti cum cioburile lui  se rostogolesc spre tine încercând să sfărâme zadarnic amintirea ta. Nu simţi zgomotul ochilor aţintiţi spre tine care te străpung cu privirea şi te strâng ca într-un cleşte al sentimentelor. Mă izbesc de un zid înşelător al amintirilor ce fac totul din ce în ce mai puţin trecăror. Ai înţeles ceva ? Îţi spun eu : nimic... Te zbaţi ca un fluture într-un univers închis pentru a înţelege tot ce vreau să-ţi zic...dar într-un final tot vei rămâne cu un mic Nimic. Un mic Nimic...