Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul. (Nicolae Iorga)

luni, 21 februarie 2011

Pur şi simplu noi.

 Aud aceeaşi melodie iar şi iar , în surdină... melodia existenţei noastre, înşirate în aceasta lume efemeră, deşi ai crede că totul este etern.
 Aici, deşi te crezi pierdut, aici este locul tău... aici, în acest univers în care aştepţi...aştepţi pentru orice, pentru iubire, fericire, un surâs, o privire, un sfat, orice gest... totul se rezumă la aşteptare.
 O aşteptare cu frica de a nu pierde acea speranţă.. acea speranţă care te face să mai aştepţi încă.
 Cu toţii suntem rătaciţi în această lume, ce pare sau este poate o lume a viselor, a stelelor, a strălucirii, a tinereţii, a speranţei.


 Culori adormite pe pereţi...poate pentru a crea ceva frumos, ceva sentimental, ceva, deşi intim, ce trebuie simţit.. de fapt citit -- asta încerc eu să scriu.
 Desenez linii în continuu ce par fără rost, nu? Nu, îmi desenez gândurile, mă destîinui...; prin asta încerc să mă eliberez din această banalitate a zilelor, nopţilor, clipelor...mă eliberez de resentimente.


 Nebunia. Ce este nebunia ?
 Eu cred că a fi nebun înseamnă să fii cum eşti tu fără să te gândeşti ce cred ceilalţi despre tine, fără să ai prejudecăţi, să nu te gândeşti la consecinţe....poate fi o calitate, dar mai adesea un defect...poate un defect văzut de noi cei "normali" .
 Poate că sunt nebună.. nu ştiu în ce cantitate... dar destul în cât să scriu ceea ce scriu, să gândesc aşa cum gândesc.. pe scurt să fiu ceea ce sunt.


 Privesc peisajul parcă îngheţat pe sticla ferestrei , mă uit la zăpada aşa albă şi pură...
 Îmi dau seama că uit, uit, uit. Zâmbesc. De ce aş fi fericită să uit?...sunt mulţumită..fiindcă uit ceea ce trebuie.
 Mi-am îngropat acel fior rece sau cald...nici nu mai ştiu. L-am îngropat în zăpada asta albă şi pură...poate aşa îngheaţă...şi îl voi simţi când va fi mai bine.


 Catifeaua clipelor mă face să tresar sub lumina cestei nopţi.
 Melodia nu s-a terminat, continuă, continuă, nu o poţi opri când vrei tu...se opreşte singură...şi apoi regreţi.
 Aşa-i viaţa...
 Pote că fiindcă se aude aşa de încet, nu preţuim ceea ce trebuie.
 Totu trebuie să fie tipizat, de fapt uşor, uşor am senzaţia că ne robotizăm...că simţim ceea ce trebuie să simţim, nu ceea ce am vrea să simţim de fapt. ... ce ciudat sună...
 Ne ascundem după nişte măşti, deşi ele par frumoase...când tot ce ar trebui să facem ar fi  să fim pur şi simplu noi.
Read More

© 2011 Surâs inefabil, AllRightsReserved.

Designed by ScreenWritersArena