Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul. (Nicolae Iorga)

luni, 21 februarie 2011

Pur şi simplu noi.

 Aud aceeaşi melodie iar şi iar , în surdină... melodia existenţei noastre, înşirate în aceasta lume efemeră, deşi ai crede că totul este etern.
 Aici, deşi te crezi pierdut, aici este locul tău... aici, în acest univers în care aştepţi...aştepţi pentru orice, pentru iubire, fericire, un surâs, o privire, un sfat, orice gest... totul se rezumă la aşteptare.
 O aşteptare cu frica de a nu pierde acea speranţă.. acea speranţă care te face să mai aştepţi încă.
 Cu toţii suntem rătaciţi în această lume, ce pare sau este poate o lume a viselor, a stelelor, a strălucirii, a tinereţii, a speranţei.


 Culori adormite pe pereţi...poate pentru a crea ceva frumos, ceva sentimental, ceva, deşi intim, ce trebuie simţit.. de fapt citit -- asta încerc eu să scriu.
 Desenez linii în continuu ce par fără rost, nu? Nu, îmi desenez gândurile, mă destîinui...; prin asta încerc să mă eliberez din această banalitate a zilelor, nopţilor, clipelor...mă eliberez de resentimente.


 Nebunia. Ce este nebunia ?
 Eu cred că a fi nebun înseamnă să fii cum eşti tu fără să te gândeşti ce cred ceilalţi despre tine, fără să ai prejudecăţi, să nu te gândeşti la consecinţe....poate fi o calitate, dar mai adesea un defect...poate un defect văzut de noi cei "normali" .
 Poate că sunt nebună.. nu ştiu în ce cantitate... dar destul în cât să scriu ceea ce scriu, să gândesc aşa cum gândesc.. pe scurt să fiu ceea ce sunt.


 Privesc peisajul parcă îngheţat pe sticla ferestrei , mă uit la zăpada aşa albă şi pură...
 Îmi dau seama că uit, uit, uit. Zâmbesc. De ce aş fi fericită să uit?...sunt mulţumită..fiindcă uit ceea ce trebuie.
 Mi-am îngropat acel fior rece sau cald...nici nu mai ştiu. L-am îngropat în zăpada asta albă şi pură...poate aşa îngheaţă...şi îl voi simţi când va fi mai bine.


 Catifeaua clipelor mă face să tresar sub lumina cestei nopţi.
 Melodia nu s-a terminat, continuă, continuă, nu o poţi opri când vrei tu...se opreşte singură...şi apoi regreţi.
 Aşa-i viaţa...
 Pote că fiindcă se aude aşa de încet, nu preţuim ceea ce trebuie.
 Totu trebuie să fie tipizat, de fapt uşor, uşor am senzaţia că ne robotizăm...că simţim ceea ce trebuie să simţim, nu ceea ce am vrea să simţim de fapt. ... ce ciudat sună...
 Ne ascundem după nişte măşti, deşi ele par frumoase...când tot ce ar trebui să facem ar fi  să fim pur şi simplu noi.
Read More

joi, 17 februarie 2011

Prinsă-n pânza nopţii...

Pânza de păianjen a nopţii 
A prins în ea fericirea,

Din fiecare clipă-a-vieţii
Ce caută nemurirea;

Caut micul strop al purităţii
Ce-mi uda iubirea;


Caut în fiecare pagină a cărţii
Unde-mi stă scrisă amintirea;

Alunec pe-orizontul gheţii
Ce-mi întârzie adormirea;

Mă rănesc în tăişul realităţii
Ce-mi ucide reveria.


Read More

vineri, 11 februarie 2011

Început.

 Suflet, ce-mi uzi obrazul cu lacrimi
nu fi trist, a trecut...
îneacă-ţi în mare aripi
totul pentru un nou început

 Nu te speria, fii tăcut..
nu vreau să te îneci din nou în trecut.
sigur există un orizont nevăzut,
deşi totul pare pierdut.

 Gustă din fericire...
simte mirosul iubirii dar nu exagera
 rişti să cazi în neştire
dar nu te alarma.

 Zboară prin sentimente efemere !
nu fi rănit,
etern nu-i nimic...
Read More

vineri, 4 februarie 2011

Untitled

Plouă...şi stropii amintirilor îmi udă fiecare particică din mintea mea...o inundă.
Îmi amintesc acea mireasmă...de nisip, sare, valuri, sentimente, fericire, scoici, melancolie.
Iubesc acest peisaj..marea. O simt acolo lângă mine...îmi şopteşte, mă ceartă, mă tulbură, şi totuşi o iubesc...
Nu pot rezista să nu-mi arunc tenişii şi să încep să alerg prin valuri..să simt sub picioare nisipul ud ce rămâne impregnat cu urmele paşilor mei, atât de inocent, atât de pur...urme pe nisip.
Bucăţi de scoici mă zgârie...mă fac să cred că nu visez.
Ies din mare şi mă las întinsă  pe nisipul cald...Simt fire de nisip cuprinzând trupul, aş sta aşa uitându-mă spre cerul înstelat...plin de misterele unor străluciri efemere păstrate mii de ani.
Mă ridic. Alerg.
Te sun ditr-o cabină telefonică :
- Alo!
- Alo!
- Vreau să declar o crimă.
- Poftim? Cred că aţi greşit...
- EU am murit...tu eşti criminalul...am murit sufleteşte...
Tăcere.
- Crina, tu eşti?
- ...
Trântesc receptorul şi încep să alerg bezmetică.
Plâng...marea mă cheamă spre ea...
Alerg spre linia orizontului infinit ce desparte marea de cer...simt cum apa mării mă cuprinde şi nisipul îmi fuge de sub picioare...


A fost un vis...
Read More

marți, 1 februarie 2011

Une reveuse fille

Încerc  să nu mă înec în vise,  să nu-mi inund trupul cu apa îngheţată a sentimentelor.
Visez, visez, visez, ce uşor strivesc  această  realitate diabolică doar cu nişte vise.
Ce uşor îmi este să mă las cuprinsă de mirosul surd al viselor, să-l inhalez cu fiecare celulă a mea până când simt că fac parte din el...că sunt şi eu un vis... un vis ce curge în infinit...
Încerc să nu  strivesc  între pleoape acest vis firav ce se înfiripă încet, încet şi curge uşor printre gândurile sumbre ale realităţii.
Ce uşor îmi este  să dispar şi eu la fel ca soarele înecat în mare, vegheată de apus, apoi să alunec ca o umbră pe stele îngheţate să zbor printre lacrimile amurgului fără să-mi ud aripile.
Ce uşor îmi este să mă strecor la fel ca mirosul de liliac în luna mai, în acest bol cu apă în care plutesc haotic vise sub formă de petale...petale de trandafir galben.
Ce uşor îmi este să mă prefac în gloria nopţii adormite, într-o sclipire de stea căzătoare, apoi să mă îmbrac în roua tăcută a dimineţii.
Mă trezesc încet, încet şi mă las prinsă iar în universul realităţii pentru a-mi injecta în vene fumul zilelor din ce în ce mai banale ... aproape identice, acest fum ce ni s-a impregnat în haine şi gândire...
Apoi, când răsare noaptea să mă las învăluită de mirosul dulce al viselor ce ne  înşiruie povestea  vieţii noastre netrăite încă.



Read More

© 2011 Surâs inefabil, AllRightsReserved.

Designed by ScreenWritersArena