Une reveuse fille

Încerc  să nu mă înec în vise,  să nu-mi inund trupul cu apa îngheţată a sentimentelor.

Visez, visez, visez, ce uşor strivesc  această  realitate diabolică doar cu nişte vise.

Ce uşor îmi este să mă las cuprinsă de mirosul surd al viselor, să-l inhalez cu fiecare celulă a mea până când simt că fac parte din el...că sunt şi eu un vis... un vis ce curge în infinit...

Încerc să nu  strivesc  între pleoape acest vis firav ce se înfiripă încet, încet şi curge uşor printre gândurile sumbre ale realităţii.

Ce uşor îmi este  să dispar şi eu la fel ca soarele înecat în mare, vegheată de apus, apoi să alunec ca o umbră pe stele îngheţate să zbor printre lacrimile amurgului fără să-mi ud aripile.

Ce uşor îmi este să mă strecor la fel ca mirosul de liliac în luna mai, în acest bol cu apă în care plutesc haotic vise sub formă de petale...petale de trandafir galben.

Ce uşor îmi este să mă prefac în gloria nopţii adormite, într-o sclipire de stea căzătoare, apoi să mă îmbrac în roua tăcută a dimineţii.

Mă trezesc încet, încet şi mă las prinsă iar în universul realităţii pentru a-mi injecta în vene fumul zilelor din ce în ce mai banale ... aproape identice, acest fum ce ni s-a impregnat în haine şi gândire...

Apoi, când răsare noaptea să mă las învăluită de mirosul dulce al viselor ce ne  înşiruie povestea  vieţii noastre netrăite încă.