Ficţune...

Stătea pe o bancă în parc. 


Primul lucru care mi-a atras atenţia la el a fost privirea sa care contrasta atât de mult cu vârsta. Era un bătrânel....care îşi purta cu mândrie urmele trecerii timpului.


Trăsăturile feţei erau armonioase şi trădau tânărul chipeş din trecut. Ochii lui erau scânteietori, ascunşi după nişte sprâncene stufoase care parcă le potenţa albastrul deschis. Buzele-i învineţite şi tremurânde erau înconjurate de o barbă încărunţită, nerasă probabil de câteva zile.  Avea un zâmbet aşa plin de toate...care întorcea spatele tuturor  amintirilor  neplăcute şi scotea la iveală frumuseţea anilor ce-au trecut grăbiţi.


Era îmbrăcat, după cum ar fi spus chiar el, “prezentabil”.  Purta un pardesiu gri -închis cu o croială militărească, care deşi era destul de ponosit îi dădea un aer respectabil ce te ducea cu gândul la o carieră în armată, sau poate chiar poliţie.  În buzunarul acestuia se distingea un pachet de ţigări, care explica poate îngălbenirea  vârfurilor degetelor . La mână avea un ceas  din acela ca al bunicilor, cu o curea  de piele neagră şi un cadran simplu  aurit.   În rest, pot spune că, deşi  purtau semnele grele ale vârstei, mâinile acestuia aveau un aspect îngrijit. Avea degetele alungite, ceea c e mi-a dat  vaga bănuială că acesta ar cânta la pian…

Îmi aduce aminte de bunicul…

Spre surprinderea mea, acesta se ridică şi se îndrepta spre mine cu nişte paşi mici îmbătrâniţi şi ei parcă. Probabil observase  privire mea insistentă. Când ajunse în dreptul meu îmi spuse cu un glas cald şi cu tremur în voce:

   - Fetiţo, să iubeşti cât mai eşti tânără!

Eu am rămas mirată de fraza neaşteptată şi tot ce am putut să fac a fost să zâmbesc. Totul, după cum ar spune cineva drag mie, mi se părea “bizar”.  În continuare, am urmărit cum pardesiul gri se îndrepta încet spre ieşirea din parc…